Basics
Una dintre cele mai mari griji ale unui pacient este să găsească un tratament în cel mai rapid, mai eficient şi mai sigur mod cu putinţă. Pentru aceasta, mulţi cetăţeni europeni trebuie să găsească servicii de sănătate în afara ţării în care locuiesc, în alte state membre, fie pentru că serviciile de sănătate sunt mai bune, fie pentru că locuiesc în regiuni de graniţă unde cea mai apropiată unitate sanitară este situată în ţara vecină sau chiar pentru că tratamentul de care au nevoie nu este disponibil în ţara lor din cauza lipsei de experienţă în acel domeniu (un fenomen frecvent întâlnit la pacienţi cu afecţiuni rare) sau din cauza unor motive etice. Deplasarea pacienţilor ridică o serie întrebări cum ar fi….
- Cine ar trebui să plătească pentru îngrijirile în afara graniţelor şi când?
- Cum pot fi informaţi pacienţii de locul în care se poate acorda cel mai bun tratament?
- Ar trebui aceştia să primească aprobarea propriului sistem de sănătate înainte de a beneficia de tratamentul în străinătate?
- Ce se întâmplă atunci când pacienţii încearcă să obţină un transplant de organe? Cine are prioritate într-o listă de aşteptare?
- Cine acoperă cheltuielile de călătorie pentru pacient şi rude sau cheltuielile după tratament şi pentru medicamentele necesare?
Comisia europeană a propus recent o directivă pentru îngrijirile medicale în afara graniţelor, încercând să clarifice o parte dintre aceste probleme. Directiva se adresează atât necesităţii de a susţine îngrijirile medicale în afara graniţelor, în special pentru afecţiunile rare şi tratamentele pentru care nu există alte opţiuni, cât şi consolidării telemedicinei prin intermediul reţelelor din centrele de expertiză şi a instrumentelor armonizate pentru e-sănătate. Elaborarea unei legi pentru toţi pacienţii, în orice situaţia medicală, din toate statele membre, este dificilă. Întrebarea rămâne – cum va reuşi Europa să asigure un acces şi o calitate a tratamentului egale pentru toţi cetăţenii săi?
Info cards
Dreptul la servicii de sănătate este recunoscut în Carta drepturilor fundamentale a UE. Conform Curţii de Justiţie a UE, libera mişcare se aplică serviciilor de sănătate, indiferent de organizarea şi finanţarea la nivel naţional.
Acordă unei persoane care necesită un tratament în timpul şederii într-un alt stat membru aceleaşi drepturi asigurate în ţara sa de origine. Costurile necesare pentru tratamentul unei afecţiuni sau leziuni avute de o persoană înainte de a călători sau serviciile medicale private nu sunt acoperite.
Reprezintă furnizarea serviciilor de sănătate dintr-un stat membru în altul. Aceste servicii pot include servicii directe, de exemplu consultaţii faţă în faţă sau servicii la distanţă, de exemplu telemedicina.
Reprezintă deplasarea unui pacient pentru îngrijiri medicale (diagnosticare, tratament etc.) la un furnizor de servicii de sănătate din alt stat membru în afara celui de reşedinţă.
Acesta primeşte plângerile din partea oricărui cetăţean sau a oricărei persoane juridice din UE în ceea ce priveşte administrarea necorespunzătoare a activităţilor instituţiilor sau organismelor din Comunitate. Cetăţenii îl pot contacta dacă vor să formuleze o plângere referitoare la serviciile de sănătate (de ex. referitoare la accesul la îngrijirile în afara graniţelor).
Deşi fiecare stat membru este în primul rând responsabil pentru serviciile sale de sănătate, statele membre trebuie să respecte legile comunităţii, în special în ceea ce priveşte piaţa internă care să permită circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului în cadrul UE.
În mai 2007, Eurobarometrul a raportat că 54% dintre cetăţenii europeni erau dispuşi să călătorească în altă ţară a UE pentru tratament medical.
Cel mai apropiat spital pentru cetăţenii care trăiesc în regiunile de graniţă este, de multe ori, în statul membru vecin. 1/3 din populaţia UE trăieşte în regiuni de graniţă
Rambursarea în ţara de baştină a pacientului este adesea mai mică decât costul tratamentului în străinătate. Diferenţa dintre cele două sume este suportată de pacient.
Studiul Eurobarometru a arătat că 30% dintre cetăţenii UE nici măcar nu ştiu că au posibilitatea să primească îngrijiri de sănătate în afara graniţelor ţării în care locuiesc.
91% dintre corespondenţi au spus că din cauza imposibilităţii de a primi tratament acasă, iar 78% că datorită unei calităţi mai bune a tratamentului în străinătate. 69% ar călători pentru a fi trataţi de un specialist renumit, 64% pentru a reduce timpul de aşteptare pentru tratament şi 48% pentru un tratament mai ieftin.
Legile curente ale UE precizează că dacă un stat membru nu include un tratament ca parte a drepturilor cetăţenilor săi, atunci pacienţii nu pot beneficia de rambursare în cazul în care tratamentul este achitat în străinătate
Conform studiului realizat de organizaţia europeană pentru afecţiuni rare, care a inclus 6000 de pacienţi, 1,8% dintre aceştia au încercat să obţină tratament în afara graniţelor. Dacă acest procent este considerat reprezentativ pentru cei aproximativ 30 de milioane de pacienţi cu afecţiuni din Europa, reprezintă o nevoie considerabilă pentru îngrijiri peste hotare.
- Pacienţii să primească rambursarea pentru îngrijirile la care au dreptul în ţara lor
- Plata anticipată
- Rambursarea sumei pe care ar fi primit-o dacă ar fi beneficiat de tratament în ţara de reşedinţă
- apoi plata costurilor suplimentare
- fără niciun avantaj financiar
Îmbunătăţesc accesul la o îngrijire de calitate adunând laolaltă experţi în gestionarea şi îngrijirea uneia sau unui grup de afecţiuni rare. Deoarece nu se poate face aceasta pentru fiecare afecţiune rară în fiecare ţară, pacienţii trebuie să călătorească în centre de peste graniţe.
56000 de pacienţi din UE sunt în prezent pe lista de aşteptare pentru un donator de organe. În fiecare zi mor 12 persoane care aşteaptă un transplant. Rata donatorilor de organe variază de la 34,6 donatori la un milion de oameni în Spania la 6 în Grecia şi 0,5 în România.
Costurile deplasării în afara graniţelor ating 1% (10 miliarde €) din cheltuielile generale pentru sănătate publică din UE-27 (1000 miliarde €).
Nu există un sistem general în Europa pentru furnizarea şi rambursarea medicamentelor. Disponibilitatea acestora variază pe teritoriul Europei, anumite ţări putând înregistra perioade de criză. Acest considerent este valabil în special pentru medicamentele orfane pentru tratamentul afecţiunilor rare.
Nu există un standard minim european pentru multe aspecte ale serviciilor de sănătate şi există mari variaţii în modul în care sistemele de sănătate naţionale asigură calitatea serviciilor. Furnizarea serviciilor de sănătate ţine de competenţa naţională.
Costurile pentru traducerile necesare legate de tratamentul în străinătate şi de recunoaşterea reţetelor nu este bine definit de legislaţia curentă a UE
Ca şi în cazul calităţii, preţul serviciilor de sănătate poate varia considerabil de la un stat membru la altul
Statele membre au definiţii diferite pentru îngrijirea medicală, îngrijirea psihologică, asistenţa personală, asistenţa socială şi chiar şi pentru „tratamentul necesar”.
Orice procedură referitoare la îngrijirile de sănătate, susţinută prin procese şi comunicaţii electronice, inclusiv reţele informatice, înregistrări electronice, servicii de telemedicină, portaluri şi alte instrumente bazate pe informaţii-comunicare-tehnologie care ajută la prevenirea, diagnosticarea, tratamentul şi monitorizarea afecţiunilor.
În fiecare an sunt efectuate în străinătate de la 20000 la 25000 de tratamente pentru fertilitate. În prezent există mii de femei care încearcă să rămână însărcinate în clinici din străinătate
În centrele naţionale de expertiză din Europa există reţele fizice sau virtuale cu cunoştinţe şi experienţă. Scopul acestora este îmbunătăţirea calităţii şi managementului îngrijirilor unei afecţiuni sau unui grup de afecţiuni rare.
Issue cards
Cu ajutorul telemedicinei, o persoană poate obţine servicii de sănătate din străinătate, fără ca aceasta sau medicul să fie nevoiţi să părăsească ţara (de ex. diagnosticarea unor malformaţii fizice prezente la naştere este posibilă prin schimbul de fotografii şi simptome între medicii din ţări diferite)
Deşi scopul serviciilor de sănătate este de a fi în folosul pacienţilor, uneori pacienţii pot suferi leziuni din cauza erorilor. În acest caz, cine este resposabil în serviciile de sănătate din afara graniţelor? Cine despăgubeşte pacienţii? Ce reguli de responsabilitate se aplică?
Dacă o femeie poate căuta tratament pentru fertilitate numai în afara graniţelor ţării sale (datorită diverselor limite de vârstă), cine decide dacă are dreptul la rambursare? Ce reguli etice se aplicã?
Pacienţii au întâmpinat probleme în găsirea unor servicii de sănătate în afara graniţelor datorită unor reguli diferite de la o ţară la alta. De exemplu, statusul legal al terapiilor cu celule stem variază în ţările din Europa.
Atunci când este necesară obţinerea unor servicii de sănătate în afara graniţelor, obţinerea autorizării prealabile este adesea complexă, îndelungată şi arbitrară, în special pentru afecţiunile rare, necunoscute majorităţii personalului sanitar şi de către autorităţi şi, de aceea, marginalizate în majoritatea sistemelor de sănătate.
Pacienţii cu afecţiuni rare au, adesea, un grad de independenţă redus care nu le permite să călătorească fără asistenţă. Pe lângă cheltuielile pentru îngrijiri de sănătate, costurile de călătorie pentru două persoane şi pierderea veniturilor în timpul călătoriei pot fi, de asemenea, adăugate la costurile generale.
Oricare ar fi regulile pentru serviciile de sănătate în afara graniţelor, pacienţii cu afecţiuni rare trebuie să beneficieze de rambursarea tratamentului în străinătate, chiar dacă rambursarea nu este prevăzută în ţara de reşedinţă fără o autorizare prealabilă.
Pacienţii cu afecţiuni rare sunt adesea marginalizaţi în sistemele de sănătate clasice, centrate pe afecţiunile comune. Restructurarea sistemelor care gestionează afecţiunile frecvente poate fi realizată cu ajutorul Centrelor de expertiză.
Cum pot fi rambursate costurile la nivelul ţării de reşedinţă pentru pacienţii cu afecţiuni rare dacă sistemul ţării respective nu include sau nu ia în considerare o afecţiune şi tratamentul acesteia?
Cine are responsabilitatea de a furniza informaţii despre tratamente cetăţenilor care iau în considerare varianta primirii serviciilor de sănătate în altă ţară? Uniunea Europeană? Statele membre? Personalul sanitar?
Nu este discriminare ca pacienţii care provin din altă ţară a UE să nu beneficieze de acelaşi tratament ca şi locuitorii ţării în care sunt trataţi?
Cu sistemul curent, pacienţii din alte state membre sunt integraţi în listele de aşteptare pentru un tratament pe aceleaşi principii. Este corect ca pacienţii localnici să trebuiască să aştepte la rând cu pacienţii străini?
Pacienţii consideră adesea neplăcute călătoriile necesare pentru a obţine un tratament (un studiu din Finlanda a arătat că 90% dintre cetăţenii în vârstă refuză trimiterea chiar şi în Finlanda, chiar dacă aceasta ar însemna scurtarea timpului de aşteptare).
În zilele noastre, furnizorii de servicii de sănătate nu sunt obligaţi să accepte pacienţi din străinătate pentru un tratament planificat dacă acesta ar periclita capacitatea proprie de tratament (lipsa medicamentelor etc.) sau competenţa medicală în propria ţară
Directiva europeană curentă defineşte un cadru pentru cetăţenii europeni înstăriţi şi bine informaţi, deoarece totul se construieşte pe sistemul plată anticipată şi rambursare ulterioară
Deplasarea pacienţilor prin Europa înseamnă deplasarea înregistrărilor medicale ale acestora şi presupune un sistem de urmărire a tratamentului şi de monitorizare ulterioară…
Un sistem complet deschis pentru piaţa serviciilor de sănătate întâmpină o opoziţie din partea unor state membre cu un sistem de sănătate performant şi costisitor, deoarece se tem că aceasta ar duce la reducerea standardelor.
Nu este vorba numai despre dreptul la îngrijiri, ci şi despre dreptul la o îngrijire de calitate. Cum poate fi adoptată, monitorizată regulat şi evaluată o serie de standarde pentru îngrijire? De către cine?
Cu peste 6000 de afecţiuni rare, este imposibil ca fiecare ţară din UE să dezvolte un sistem pentru îngrijirea fiecărei afecţiuni. Pacienţii cu afecţiuni rare au nevoie de acces la o expertiză medicală cu costuri rambursate, acolo unde există gratis, mai mult decât alţi cetăţeni ai UE.
În pofida unei aprobări centralizate pentru medicamentele necesare tratamentului afecţiunilor rare, rambursarea şi disponibilitatea acestora diferă în cadrul UE. Când persoanele caută un tratament în străinătate care nu este acoperit de ţara lor proprie, cum poate fi asigurată rambursarea?
Autorizarea prealabilă a tratamentului şi listele de aşteptare pot fi utilizate ca instrumente de planificare pentru bugetul serviciilor de sănătate pentru a direcţiona fluxul pacienţilor şi pentru a-l gestiona într-un mod eficient.
Un mod de a limita cheltuielile pe serviciile de sănătate în afara graniţelor îl reprezintă limitarea rambursărilor numai la îngrijirile nespitaliceşti. Diverse sisteme de sănătate din UE definesc într-un mod diferit îngrijirea spitalicească şi nespitalicească, complicând astfel procedurile standard de rambursare.
Procesele de autorizare necesare din partea sistemului de sănătate pentru serviciile de sănătate în afara graniţelor sunt adesea îndelungate. Pentru pacient, consecinţele includ creşterea încărcăturii psihologice dar şi consecinţe medicale adverse, chiar şi risc de deces.
Ar trebui ca un tratament interzis din motive etice în ţara de reşedinţă a pacientului (cum ar fi testarea genetică) să fie interzis acestuia şi în celelalte state membre?
Există deja numeroase cooperaţii bilaterale pentru servicii de sănătate în afara graniţelor. Impunerea printr-o directivă a unei structuri de tipul „o mărime este bună pentru toţi” pentru serviciile de sănătate în afara graniţelor poate duce la restricţionarea unei serii de activităţi în afara graniţelor care sunt benefice în prezent pacienţilor...
Sistemul eSănătate nu este recunoscut încă pe scară largă în întreg sectorul serviciilor de sănătate ca parte semnificativă a nucleului politicilor, strategiilor şi serviciilor de sănătate.
Story cards
Policies
Serviciile de sănătate în afara graniţelor sunt disponibile pentru toţi pacienţii, fără a fi necesară nicio autorizare. Statul rambursează costurile pentru tratament, călătorie şi cheltuielile necesare persoanelor însoţitoare în mod direct şi anticipat. Nicio investiţie în e-Sănătate.
Serviciile de sănătate în afara graniţelor sunt disponibile pentru toţi pacienţii, dar este necesară obţinerea unei autorizări din partea statului. Statul rambursează numai costurile pentru tratament şi transportul pacientului. Nicio investiţie în e-Sănătate.
Serviciile de sănătate în afara graniţelor sunt posibile pentru pacienţi numai dacă tratamentul nu este disponibil în ţara în care aceştia locuiesc. Sunt rambursate numai costurile directe ale tratamentului. Nu este necesară o autorizare prealabilă. Statul investeşte o sumă în iniţiative de e-Sănătate.
Serviciile de sănătate în afara graniţelor sunt minimalizate. Este necesară o autorizare din partea statului pentru cazurile speciale şi vor fi rambursate numai costurile directe ale tratamentului, după realizarea acestuia. Dacă tratamentul nu este aprobat (din motive etice) în ţara de reşedinţă, costurile tratamentului în străinătate nu vor fi rambursate. Statul transformă e-Sănătatea în prioritate majoră pentru a reduce la minim necesitatea serviciilor de sănătate în afara graniţelor.
FUND is a project funded by the European Commission (